Pilda celor zece fecioare

Pilda celor zece fecioare

  

            Comentariul de mai jos reprezintă o parte a unor serii de prelegeri ţinute de evreul Friedrich Weinreb în anul 1971 asupra Evangheliei după Matei. Traducerea şi adaptarea din limba germană este făcută de mine după o înregistrare audio. Sublinierile şi scoaterea în evidentă îmi aparţin.

            Friedrich Weinreb (1910-1988) provine dintr-o familie de evrei hasidici din Ucraina şi a trăit în Olanda şi Elveţia. Pe lângă activitatea sa de profesor universitar, Weinreb a publicat zeci de cărţi şi a ţinut sute de prelegeri în care, ca un adânc cunoscător al vechilor scrieri iudaice, precum Talmudul, Midrash sau Zohar, a transpus înţelepciunea acumulată în 3000 de ani de tradiţii orale într-un vocabular modern de gândire contemporană, occidentală. De asemenea, el aşează experienţa umană într-un cadru mai larg de referinţă, şi anume acela al eternităţii.

            Am ales să prezint această viziune despre ce vrea să ne transmită această pildă, deoarece spre deosebire de alte interpretări, aici nu se fac speculaţii despre ce anume reprezintă un lucru sau altul. Nu este vorba de a stabili o unică sau corectă interpretare a lucrurilor ci de a înţelege că elementele simbolice ale pildei reprezintă atribute, laturi, personalităţi ale fiinţei umane în general.

Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate, şi au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: „Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele.” Cele înţelepte le-au răspuns: „Nu; ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă.” Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata, au intrat cu el în odaia de nuntă, şi s-a încuiat uşa. Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare, şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar el, drept răspuns, le-a zis: „Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!” Vegheaţi, deci, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului. (Mat 25:1-13 VDC)

            Cele zece fecioare – o „decadă” de zece – aici sunt mulţi termeni care trebuiesc clarificaţi mai întâi. Uneori este vorba de şapte, alteori de trei, aici este vorba de zece. O decadă are o anumită semnificaţie şi pentru omul în timp şi spaţiu. Noi spunem de exemplu că Dumnezeu a creat lumea prin cele „Zece Cuvinte Creatoare” (În Geneza 1 este scris de zece ori „Dumnezeu a zis”). Apoi a reprezentat omul prin cele „Zece Cuvinte”. Oamenii le numesc „Zece Porunci” dar aceasta este o invenţie teologică; niciunde nu scrie „Zece Porunci” ci „Zece Cuvinte”. Acesta este însă unul din „păcatele” teologiei: încercarea de a explica, a demonstra.

            Vedem că o decadă înseamnă ceva deosebit. Aceste zece au o însemnătate. Atunci când numărăm, zecele este o limită. Căci restul este o repetare sau o calculare pe bază de zece. Nu mai intervine nimic nou: 11 este 10+1; 12 este 10+2; 20 este 2x10, etc. până la infinit. Matematicienii scriu 10 la puterea n. Aceasta este deci termenul „zece” cu care calculăm.

            Cele zece fecioare îl aşteaptă pe mire. Este partea feminină, ceea ce apare aici, desigur şi femininul în femeie, dar este vorba de mai mult decât atât. Acel feminin care există în lume, ceea ce se manifestă, ceea ce apare, ceea ce ne înveleşte, ne încercuieşte, cum am citat de multe ori din Ieremia că „Femeia încercuieşte pe bărbat”[1], îl înveleşte. Aceasta înseamnă că este valid în orice fază, pretutindeni, dar la fel este corect că ceea ce învăluieşte este partea exterioară. Aceasta învăluieşte taina, misterul, şi doreşte să fie „căsătorită” cu acesta. Atunci când noi tânjim în căutarea noastră, acest dor nu este altceva decât „căsătoria” cu acest mister, cu sensul acestui ansamblu, cu originea şi cu semnificaţia tuturor acestor lucruri. Eu aş vrea să ştiu că Domnul este aici şi că este în legătură cu mine, căci Domnul a promis că va veni şi se va căsători cu noi. Din această cauză există şi relatarea despre nuntă în altă parte în Evanghelii. Acea căsătorie, care acolo are un rol hotărâtor, este singura nuntă despre care se relatează pe larg în întreaga Biblie. Acolo se vorbeşte explicit despre nuntă, apă, vin, nuntaşi, etc.

            Noi vedem astfel, că cele zece fecioare sunt cele zece faze pe care le-am putea vedea în lume, atunci când am privi la aceasta într-un mod „mitologic”, adică nu în timp şi spaţiu ci în Cuvânt. Doresc să vă obişnuiesc cu termenul „mitologic” pe care îl folosesc în sensul lui propriu: „din Cuvânt”. „Mitologie” nu înseamnă poveşti ci înseamnă „Cuvânt”. „Mythos” este „Cuvânt”, şi astfel, aşa cum este în Cuvânt, aşa trebuie să o înţelegem: acolo sunt zece. Transpus în timp şi spaţiu înseamnă totalitatea posibilităţilor şi variaţiunilor, fără sfârşit, tot ce există aici. Acele zece fecioare ce sunt văzute în sens „mitologic” că aşteaptă, ele sunt văzute în plan ceresc, dar aici sunteţi voi înşivă în manifestarea şi trăirea voastră cotidiană.

            Observăm acum ceva ciudat, că acele fecioare au toate candele ca să ardă uleiul, dar cinci acţionează într-un fel şi cinci în altul. De multe ori spunem că acelea sunt rele, nechibzuite, şi altele. Ar trebui să ne întrebăm mai întâi care este motivul pentru care există fecioare nechibzuite? În acelaşi fel cum trebuie să ne întrebăm care este motivul pentru care intervine şarpele? Cu ce scop există soarele şi luna? De ce nu sunt toate fecioarele la fel? Este doar pentru ca să ne înspăimânte faptul că există fecioare nechibzuite?

            Este ceva mai mult decât aceasta! Se spune: „Voi sunteţi de asemenea şi nechibzuiţi. Iar nechibzuinţa voastră este o parte a lumii, a creaţiei.” Vai de omul care îşi face reproşuri şi spune mereu: „Îmi pare atât de rău de aceasta sau cealaltă, nu mai pot trăi de păcătos ce sunt. Mă tăvălesc în praf, mă las bătut pentru că sunt plin de păcate.” Acel om nu înţelege sensul creaţiei, nu L-a cunoscut niciodată pe Dumnezeu şi nu L-a întâlnit. El crede despre sine că face numai prostii, că este rău şi nechibzuit. Întotdeauna am spus: „Vă rog, să nu fiţi niciodată proşti şi răi.” Eu aştept aceasta de la orice om, cu sau fără Biblie. Nu are legătură cu originea sa, mă aştept de la un hotentot, de la un filipinez, un indonezian să fie omenos, bun, ajutător, loial, să nu fure şi să nu mintă. Mă aştept şi cer aceasta de la oricine şi sunt dezamăgit dacă nu este aşa. Aceea însă nu are nici o legătură cu aceasta. Căci orice om care face binele, are deja pus în el aceasta. Aceasta este adevărata semnificaţie a „păcatului originar”, anume că păcatul este în om. Nu spune: „Vai păcătosul de mine”, aceasta nu trebuie să o spui. Chiar dacă eşti cel mai bun şi mai sfânt de pe lume, eşti totuşi păcătos. Numai în latura divină, nu există păcat. Dar aici la tine este sensul acestei lumi. Tu ai fost creat cu o parte dreaptă şi una stângă. Tu inspiri şi expiri. Ochii tăi se deschi şi se închid tot la câteva secunde. Ambele părţi există în tine. De aceea nu poţi spune niciodată despre tine că eşti o „fecioară nechibzuită”. Atunci nu eşti numai „nechibzuit” ci şi necredincios pe deasupra. Fecioarele nechibzuite ne arată că în om există ambele laturi.

            Să ne gândim pentru un moment la o altă imagine din Vechiul Testament, când evreii în călătoria lor prin pustie au ajuns în faţa a doi munţi, Ebal şi Garizim. Atunci Dumnezeu le spune că jumătate din ei să stea pe un munte, spre blestem, iar cealaltă jumătate să stea pe celălalt munte, spre binecuvântare. Ca şi copil m-am întrebat mereu cine va merge spre blestem? Eu nu aş vrea să aparţin de aceia care merg spre blestem. Eu sunt un om care prefer să binecuvântez, nu să blestem, acesta este un hobby al meu. Noi trebuie să înţelegem prin faptul că atunci când ni se spune – aproape arbitrar – cine va fi pentru binecuvântare şi cine pentru blestem, că ambele laturi sunt folositoare. Moartea şi viaţa sunt folositoare. Atunci şi şarpele, suferinţa există cu un folos.

            Se ridică astfel întrebarea, de ce există jumătatea „negativă”? Sau, de ce există oameni răi? De ce de multe ori avem o dispoziţie proastă, şi uneori sunt zile când simţim că nu ne interesează nimic? În alte zile este chiar invers. Astfel, vedem în noi înşine acest sus-jos, această fragmentare pe care nu o putem înţelege. De ce odată se vorbeşte despre „judecată” şi altădată despre „îndurare”? Judecata nu este ceva rău, este dreptate, dar eu mă tem de această dreptate, poate o teamă prostească. Oamenii speră după îndurare dar nu sunt conştienţi că pe plan ceresc, judecata şi îndurarea sunt identice. În cursul de limbă ebraică am arătat deja că cei doi termeni: „Dumnezeu judecător” şi „Dumnezeu îndurător” au aceeaşi valoare numerică. Judecătorul şi cel îndurător sunt identici. Nu există că pe deoparte El judecă cu asprime şi pe cealaltă este îndurător. Observăm că aici este ceva ciudat şi trebuie să ne obişnuim cu existenţa acestui fapt. Şi să nu cădem niciodată în ispita de a ştii mai bine, de a ne face reproşuri, de a ne frământa şi sfâşia sufletul      spunând mereu că am greşit aceasta sau cealaltă. Să fii greşit, poate să existe doar acolo unde spui: „Eu nu mă întreb de ce exist aici. Eu nu mă minunez. Eu trebuie doar să am grijă să ajung într-o poziţie înaltă.” Atunci este cu totul altceva, atunci este fals. Atunci ai putea spune că ceva nu este în ordine. Sau dacă tu nu ai în tine un organ pentru astfel de întrebări. Atunci aş putea să te compătimesc. Dar daca ai această dorinţă în tine, vom afla că omul are în el ambele laturi.

            El nu trebuie să fie „rău” în sensul de a jigni sau lovi pe cineva, ci răul există în fiecare, oriunde mergem sau stăm. Aceasta se descrie în mod expresiv în tradiţia orală când se spune: „Să nu ucizi, dar iată că la orice pas ucizi fiinţe, iarbă, furnici sau altceva. Şi când culegi plante, ucizi; aşadar vezi că nu poţi altfel, aceasta este lumea ta.” Şi astfel, ni se explică: „Să nu spui niciodată ‚Eu nu am păcătuit’, căci există astfel de fiinţe pe care tu în mersul tău le zdrobeşti.” Tu poţi păşi chiar mai grosolan şi să zdrobeşti mult mai multe. Noi zâmbim când auzim despre cei din India, care de teamă să nu ucidă insectele, trimit înainte un servitor cu un evantai ca să le dea la o parte din drum. Eu am văzut aceasta cu ochii mei în India. În primul rând, servitorul zdrobeşte mai multe insecte când păşeşte înainte, apoi şi celălalt ucide plantele cu care se hrăneşte, aşadar provoacă şi el moarte. Aceasta înseamnă că nu există nici o ieşire, faptul că aceasta se întâmplă este un mister. Eu nu ştiu de unde vine aceasta, dar noi ar trebui să ne confruntăm cu misterul, pentru că şi aceasta este o latură din sensul vieţii. Nu am dreptul să spun: „Asta este” şi să o iau ca atare.

            Cele zece fecioare au candele cu untdelemn (ulei). Şi noi ştim că uleiul este în ebraică „Şemen”, cuvântul despre „opt”[2]. Aceasta indică că ceea ce luminează aici nu poate proveni decât din ziua a opta. Lumea nu poate fi luminată, explicată, desluşită decât din perspectiva celei de-a opta zi. „Şemen”, ulei şi opt este identic. Tu, ca şi un om ai gândi poate că uleiul se va consuma (prin ardere), aşa cum pe vremuri se foloseau lămpi pe bază de ulei sau petrol, care erau astfel construite ca să lumineze un anumit număr de ore, până la terminarea uleiului. Atunci tu poate crezi că uleiul a dispărut. Nu, ci acesta este semnul zilei a opta, căci în timp ce uleiul descreşte aici, el creşte pe partea cealaltă. Ziua a opta ne arată că în tărâmul nevăzut creşte acel trup care aici se arde. Aceasta este semnificaţia lumânărilor din biserici şi sinagogi. Despre lumânare se spune că reprezintă omul care arde (se consumă, se mistuie) aici dar ia fiinţă acolo. Să nu spui: „Ce păcat, s-a terminat!” Nu, el ia fiinţă acolo. De aceea şi obiceiul de a nu stinge o lumânare până nu se consumă singură. Trebuie să ardă în întregime pentru ca omul să fie dincolo în plinătate.

            Aceste fecioare au lumina zilei a opta şi ele ştiu că aceasta va fi importantă când va veni mirele. În Cântarea Cântărilor vine mirele, iar aici se spune: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare.” Atunci el este aici şi este nevoie de această lumină. Fecioarele se împodobesc, fiindcă ştiu că podoabele înseamnă a fi frumos pentru ziua a opta, pentru răscumpărare. De aceea se spune: „Viaţa ta să fie mereu frumoasă”, căci atunci când viaţa ta este frumoasă – şi din punct de vedere estetic – înseamnă că tu iei în serios ziua a opta. Tu eşti întotdeauna pregătit pentru a-l întâmpina pe mire. Aceasta înseamnă că locuinţa ta, îmbrăcămintea ta şi totul în jurul tău va fi frumos. Nu trebuie să spui: „Nu mă mai spăl, nu contează cum mă îmbrac, aceasta nu este important.” Nu, ci înseamnă că viaţa ta este în orice moment aşa, pentru că mirele este prezent, el este aici.

            Şi vedem un alt lucru care ni se comunică, anume că el este aici la miezul nopţii. Din nou cei mai „deştepţi” ar putea spune că „mai este timp destul, mai sunt câteva ore până atunci”, şi aceasta din nou este ceva „măsurabil”. Eu am descris în cartea mea că „miezul nopţii” este momentul prezent, acum. Înseamnă că eu stau în mijloc, între trecut şi viitor. Eu stau mereu în momentul când luna este plină, aceasta însemnând că manifestarea este deplină, căci noi suntem aici în mod vizibil. Când luna mai e în creştere, s-ar putea să nu fiu încă aici; şi când descreşte, iarăşi e altceva. Dar luna plină înseamnă acel moment care nu se poate calcula matematic, un zero, un moment care niciodată nu este definitiv, care vine şi trece, care nu poate fi niciodată măsurat. Eu nu îl pot determina, eu aş putea măsura o milionime de secundă, dar aceasta ar fi deja foarte mult timp. 

Acest „acum” este ca o muchie de cuţit, foarte ascuţită, nu se poate măsura. Aceasta reprezintă „miezul nopţii”. La miezul nopţii este şi „Paştele”, răscumpărarea. Miezul nopţii este momentul când mirele într-adevăr vine jos în lume şi este aici. Acesta este evenimentul decisiv care are întotdeauna loc la miezul nopţii. Se spune că: „Tu poate vei gândi că acum (prezentul) este singurul lucru. Dar tu vei trăi ceva foarte neobişnuit. Nu va continua aşa cum crezi tu, ci o altă dimensiune preia şi continuă mai departe.” Se spune că dacă luna plină ar deveni şi mai plină ar exploda. Forma ideală este cercul, respectiv sfera. Totul este sferic, rotunjit, chiar şi cel mai ascuţit unghi apare rotunjit sub microscop, pentru că nu există un zero absolut.

            Prin aceasta ni se transmite, că ceea ce este acum prezent, este „sfârşitul zilelor”, este „miezul nopţii”. Şi miezul nopţii este răscumpărarea. Dar de îndată ce spui că „Domnul întârzie, zăboveşte să vină”, cum s-a spus în capitolul anterior, atunci fecioarele devin somnoroase. În om există acea trăsătură, şi acel moment în viaţă, când fără să fie ameninţat sau influenţat, trăieşte astfel ca şi când Domnul „ar zăbovi”. Dar latura cealaltă va spune mereu: „Eu totuşi am untdelemnul pregătit, chiar şi în somn” – aceasta însemnând a trăi în lume şi în „beţia” lumii. Somnul sau oboseala se identifică mereu cu beţia. Nu e vorba aici doar de beţia sau intoxicaţia produsă de alcool, de droguri, ci şi de obsesia de a explica totul ştiinţific, de a descoperi sau de a avea mereu dreptate; toate acestea sunt „beţie”. Atunci omul devine somnoros, nu poate sta treaz decât în faţa celeilalte lumi. Când se dedică acestei lumi, se spune despre el că „doarme”. Dar, cum ştiţi, în limba ebraică „somn” este acelaşi lucru cu „a învăţa” sau „a se schimba”, cum am explicat aceasta în cartea despre Estera. Aceasta înseamnă că în om are loc altceva, dar oricum, el nu este treaz.

            La miezul nopţii are loc ceva foarte straniu, când totul pare altfel decât gândeam. Întreaga cauzalitate ajunge la un sfârşit. În carte Estera, Ahaşveroş, împăratul perşilor, a spus: „Eu sunt domnul legilor, al legilor naturii, aici toate îşi au ordinea lor.” După aceea a avut parte de o mare surpriză, căci tocmai la miezul nopţii nu putea să doarmă. Şi spune la miezul nopţii: „Dacă nu pot să dorm voi citi cronicile” (Est. 6:1). Şi dintr-odată vede că totul este diferit în Cuvânt. Atunci totul are loc în alt fel decât se aşteptau toţi, chiar şi Mardoheu. Totul este diferit. Egiptenii sunt convinşi că potrivit legilor naturii, ale calculelor, exodul copiilor lui Israel are loc în momentul cel mai catastrofal. Statuia lui Ra stă acolo, arătând că nimicirea este iminentă. Şi evreii au ieşit din Egipt. Egiptenii au gândit că îi vor birui oricum şi i-au lăsat să plece. Noi vedem de fiecare dată că în mod abrupt intervine o nouă dimensiune. Aceasta reprezintă mirele, care vine. Iar fecioarele care au ulei, asta vrea să spună că ele întotdeauna au avut în vedere, au „luat în calcul” o astfel de venire. În schimb celelalte, care nu au ulei, ele doar „au calculat”, adică şi-au făcut tot felul de „socoteli” că vor obţine uleiul de la cineva. Acele fecioare înţelepte, o latură a omului spune: „Da, el este aici, în orice moment”; în schimb o altă latură în om spune: „Va fi aşa, vom vedea la momentul respectiv, ne vom împrumuta sau vom cumpăra de la cineva...”

            Şi în tradiţia orală se relatează de asemenea despre acele fecioare care sunt acolo. Într-un mod puţin diferit, se spune: „Unde sunt fecioarele, cum se numesc ele?” Atunci se rostesc numele celor cinci degete ale mâini drepte, cele care au candelele aprinse, şi apoi numele celor cinci degete de la mâna stângă. De aceea, în tradiţia iudaică, mâna stângă este tratată altfel decât cea dreaptă. Aceasta vrea să spună: „Iată aceste cinci şi celelalte cinci. Să nu spui că în tine nu apar acestea. Ciudat, că şi la tine există aceasta, tu ai cinci degete la mâna stângă sau la piciorul stâng.” Înseamnă că în tine există ceva care „socoteşte” şi nu este pregătit. Apoi se spune că partea stângă nu este lăsată să intre. Care parte socoteşte? Acea latură a omului care vrea să socotească. Şi ce înseamnă a „socoti”? Socoteala este gândirea cauzalităţii, principiul cauzei şi efectului, a explica, a descrie. Este această latură „legalistă”, iar „legea” este cea care nu va fi lăsată înăuntru. Aceasta înseamnă că tu de acolo vei avea o altfel de lume. Acolo nu este decât ceea ce îţi dă libertatea.

            Nu înseamnă că cele cinci fecioare nechibzuite nu vor întra niciodată înăuntru, însă nu în felul acesta. Se spune că latura ta dreaptă este imediat acolo. Latura ta stângă va fi la judecată. Cele cinci fecioare nechibzuite nu sunt lăsate înăuntru. La această judecată li se explică ce a fost semnificaţia acestei cauzalităţi. Curtea de judecată lămureşte şi împreună cu lămuirirea aduce şi eliberare. Ce nu s-a putut explica niciodată până acum – căci explicaţiile nu merg mai departe, ele ajung într-un cerc vicios, fără ieşire – va fi atunci lămurit. Când se ridică întrebări care în tradiţia iudaică, în midraş nu pot fi lămurite, ajungem la un punct în care recunoaştem că nu există soluţionare. Atunci se spune că aceste întrebări vor rămâne fără răspuns până când va veni profetul Ilie şi le va desluşi. Aceasta înseamnă deci „judecata zilei celei mari” în care Ilie îl vesteşte pe Mesia (în ebr. „Unsul” de la ulei, opt). Atunci „judecata” va fi explicaţia. Judecata nu va fi „cu biciul”, ci ţi se va lămuri de ce lucrurile au fost cum au fost, de ce a existat suferinţa pe care tu nu ai putut-o explica niciodată. Cele cinci fecioare înţelepte nu au avut nevoie de lămuriri, ele aveau lumina din candelă, uleiul din ziua a opta. Acolo era deja lumină, ele erau pregătite, aşa cum şi noi avem de multe ori aceasta în noi înşine, când spunem: „Nu mă interesează explicaţia, eu mă bucur pur şi simplu, mă simt bine, am linişte, pace, totul este în ordine.” Şi se spune că această stare de bine este mâna dreaptă, acestea sunt fecioarele care spun că el este aici în orice moment, candelele lor ard, sunt împodobite, sunt în regulă.

            Astfel, noi vedem în om că această pildă, „Maşal” în ebraică, este ceva ce are controlul asupra omului: în felul acesta este omul. Nu spune niciodată: „Eu nu sunt o fecioară nechibzuită”. Jumătate din oameni sunt. O latură şi cealaltă latură. Dar latura stângă nu intră înăuntru, pentru că nu se poate intra înăuntru cu legea. Nu o „lege” în sensul de reguli şi reglementări, ci în sensul că trebuie să fie explicat, socotit. Se spune că Domnul este deja în faţa uşii şi cine „socoteşte” este deja greşit. Nici nu poţi socoti, El este aici mereu. Şi de aceea ar trebui să înţelegem că orice reproş pe care ni-l facem este o ipocrizie faţă de noi înşine. Ca şi când noi am fi mai buni şi am ştii mai bine. Eu numesc reproşul cea mai gravă ipocrizie, este o auto-înşelăciune. Nu fi un ipocrit faţă de tine prin a-ţi face reproşuri ci spune doar: „Aceasta pare să fie calea. Intervine aceasta şi cealaltă. Când apar oameni în viaţa mea care nu-mi plac, atunci există astfel de oameni. Eu nu înţeleg ce au făcut ei, dar odată mi se va explica, acolo la judecată, de ce au existat ei în viaţa mea, şi cât de perfect erau ei chiar la momentul potrivit în locul potrivit, cu toate că eu nu i-am putut suferi şi nu i-am putut uita.” Aceasta este deci partea „legii”, partea nechibzuită care nu va putea intra înăuntru.

Abel, Germania

---

[1] Ieremia 31:22  „Până când vei fi pribeagă, fiică rătăcită? Căci Domnul face un lucru nou pe pământ: femeia va peţi pe bărbat.” Traducerea corectă este „femeia va încercui pe bărbat”

[2] Ebr. „Şemen” înseamnă untdelemn, grăsime, gras. Iar„Şmoneh” înseamnă opt, al optulea.